Prima Pagina

Proceduri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului


Cereri individuale
 

Prevederi relevante din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului: articolul 34 (cereri individuale) şi articolul 35 (condiţii de admisibilitate)

Condiţii:

  • Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre Înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale
  • Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne
  • Curtea poate fi sesizată într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive (ultima hotărâre definitivă a instanţelor din România)

Pentru a fi admisibilă, cererea trebuie:

  • să nu fie anonimă;
  • să nu fie în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare, dacă ea nu conţine fapte noi;
  • să nu fie incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale Protocoalelor sale;
  • să nu fie în mod vădit nefondată sau abuzivă.

Protocolul no 14 la Convenţie, intrat în vigoare la data de 1 iunie 2010, introduce un nou criteriu de admisibilitate a cererilor individuale. Astfel, conform articolului 35 alineat 3 litera b din Convenţia astfel amendată, Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în temeiul articolului 34 atunci când apreciază că reclamantul nu a suferit nici un prejudiciu important, cu excepţia cazului în care respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin protocoalele sale impune examinarea pe fond a cererii şi cu condiţia de a nu respinge pentru acest motiv nici o cauză care nu a fost examinată corespunzător de o instanţă naţională.

Prima cauză în care Curtea a aplicat acest nou criteriu de admisibilitate a fost pronunţată împotriva României: decizia de inadmisibilitate Adrian Mihai Ionescu împotriva României pronunţată la data de 1 iunie 2010. Ulterior, în baza aceleiaşi dispoziţii, Curtea a mai respins ca inadmisibile şi ale două cereri formulate împotriva Statului Român: Dorina-Margareta Gaftoniuc (decizie din 22 februarie 2011) şi Manuela Ştefănescu (decizie din 12 aprilie 2011). 


Rezolvarea pe cale amiabilă şi declaraţia unilaterală

Prevederi relevante: articolele 37, 38 şi 39 din Convenţie; articolele 8, 81 şi 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 94/1999.

Convenţia de rezolvare pe cale amiabilă se încheie între Guvernul României, reprezentat de Agentul guvernamental, şi reclamant sau reprezentantul acestuia.
Convenţia de rezolvare pe cale amiabilă poate fi semnată doar după ce Curtea comunică Agentului guvernamental cererea reclamantului.
Sumele stabilite prin convenţia de rezolvare pe cale amiabilă se plătesc în termenul prevăzut de convenţia de rezolvare pe cale amiabilă sau, dacă un asemenea termen nu este prevăzut, în 3 luni de la data semnării convenţiei de rezolvare pe cale amiabilă. 

O altă modalitate de a pune capăt litigiului, în cauzele repetitive în care reclamantul nu acceptă soluţionarea amiabilă, o reprezintă formularea unei declaraţii unilaterale, prin care Guvernul recunoaşte încălcarea Convenţiei şi se angajează să ia o serie de măsuri individuale şi generale pentru a repara prejudiciul material şi moral cauzat victimei, precum şi a preveni apariţia unor cauze similare în viitor. Această modalitate de soluţionare a litigiului este agreată de Curtea Europeană, care a radiat de pe rol o serie de cauze (cu titlu de exemplu: Tahsin Acar împotriva Turciei, Meriakri împotriva Moldovei, Gergely împotriva României, Kalanyos împotriva României), ca urmare a declaraţiei unilaterale a guvernului pârât, invocând art. 37 alin. 1 lit. c) din Convenţie, care prevede că instanţa europeană poate radia o cerere de pe rol atunci când continuarea examinării cererii nu se mai justifică.