Relaţii bilaterale

Libia


Denumirea oficială: Statul Libia

Scurt istoric: Libia a fost locuită din timpuri străvechi de triburile Libu, probabil de origine berberă. În jurul anului 1000 î.e.n., pe actualul teritoriu libian s-au înfiinţat colonii feniciene. Au urmat colonizarea greacă şi cucerirea romană. În secolul VI e. n., Libia a intrat în componenţa Imperiului Bizantin, iar în 643 a fost cucerită de arabi. Cunoaşte stăpânirea otomană între secolele XVI-XX.

În 1932, Libia este colonizată în întregime de italieni. La sfârşitul lui 1942, forţele aliate (anglo-franceze) intră în Libia. Libia şi-a proclamat independenţa de stat la 24 decembrie 1951, sub numele de Regatul Unit al Libiei, în timpul domniei regelui Iddris Es-Senoussi.

La 1 septembrie 1969, a avut loc o lovitură militară condusă de un grup de 11 ofiţeri, în frunte cu colonelul Moammar Al Gadhafi, care a răsturnat monarhia. Puterea a fost preluată şi exercitată, până în 1977, de Consiliul Comandamentului Revoluţiei. În martie 1977, a fost instaurat «statul maselor populare care se auto-conduc - Jamahiriya».

La 15 februarie 2011, în Benghazi şi alte oraşe libiene au izbucnit revolte populare împotriva regimului, soldate cu pierderi umane şi materiale semnificative. Pe acest fond, la 27 martie 2011, la Benghazi s-a anunţat formarea Consiliului Naţional de Tranziţie (CNT) iar la mijlocul lunii martie 2011, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat rezoluţia 1970 (impunerea unui embargo de arme şi de sancţiuni împotriva regimului Gadhafi) şi, respectiv, rezoluţia 1973, prin care se instituia o zonă de interdicţie aeriană deasupra Libiei şi măsuri de protejare a civililor. La 23 octombrie 2011, ca urmare a capturării şi uciderii lui Gadhafi, CNT a declarat eliberarea întregului teritoriu naţional de forţele şi structurile fostului regim.

Situaţia politică şi de securitate din Libia, la patru ani de la revoluţia anti-Ghadafi şi după două cicluri electorale, rămâne în continuare critică, cu două parlamente (unul la Tobruk, rezultat din alegerile din 25 iunie 2014, recunoscute de comunitatea internaţională, şi altul la Tripoli) şi două guverne, susţinute fiecare de coaliţii de grupări armate. Confruntările militare dintre cele două tabere, la care se adaugă acţiunile tot mai frecvente ale grupărilor teroriste şi ale unor structuri de crimă organizată, favorizate de lipsa unui control efectiv al autorităţilor, au condus la deteriorarea accentuată a situaţiei economice şi a condiţiilor de trai ale populaţiei. Din octombrie 2014 se desfăşoară la Ghadames, Geneva şi Rabat negocieri sub egida ONU pentru formarea unui guvern de uniune naţională.

Poziţia geografică: situată pe coasta de Nord a Africii, la Marea Mediterană. Se învecinează: la est cu Egiptul, la vest cu Tunisia şi Algeria, la sud cu Sudan, Ciad şi Nigerul.

Suprafaţa: 1.759.500 km2. Ultima reorganizare politico-administrativă a ţării a avut loc în octombrie 1992 şi prevede împărţirea teritoriului naţional  în 50 regiuni şi 1500 comune.

Populaţia: 6.244.174 locuitori (estimare 2012) în principal arabi, berberi arabizaţi, la care se adaugă aproximativ 600.000 (înainte de conflictul intern, peste 1,5 milioane) egipteni, sudanezi, tunisieni şi alţi africani stabiliţi preponderent în ultimii 20 de ani şi veniţi la muncă îndeosebi în Tripoli, regiunea Marelui Fluviu Artificial. şi în estul ţării.

Limba oficială: araba. Mai sunt vorbite dialecte berbere, engleza şi italiana.

Capitala: Tripoli (aproximativ 2 milioane locuitori). Oraşe principale: Benghazi (900.000), Misurata (500.000), Sabha, Sirte, Gharian, Derna, Tobruk.

Ziua naţională: 24 decembrie – ziua independenţei de sub ocupaţia britanică, în 1951; Sunt considerate sărbători naţionale şi 17 februarie - ziua declanşării Revoluţiei (la Benghazi) şi 23 octombrie - eliberarea ţării de forţele şi structurile fostului regim.

Moneda naţională: dinarul libian (LD); Curs oficial (iulie 2015) : 1 dolar SUA = 1,35 LD

Structura de stat: republică parlamentară.

Şef al statului: funcţia de şef al statului este deţinută, cu titlu interimar (până la adoptarea Constitutiei) de către preşedintele Camerei Reprezentanţilor (Parlamentul), Ageela Saleh Issa (din 5 august 2014).

Parlamentul: Camera Reprezentanţilor (HoR), rezultată din alegerile din 25 iunie 2014, compusă din 200 de deputaţi (confirmaţi 188), aleşi ca independenţi.

Contestarea noului parlament de către o parte a clasei politice şi de coaliţia de miliţii Libya Dawn, care o susţine, precum şi confruntările militare care au urmat, au determinat retragerea  HoR în estul tarii, la Tobruk.

Tot in estul tarii, la al Bayda, functioneaza Adunarea Constituantă, formată din 60 de membri (câte 20 din fiecare provincie istorică - Tripolitania, Cyrenaica şi Fezzan), alesi prin vot direct la 20 februarie 2014, cu mandatul de a elabora noua Constitutie.

Puterea executivă: La 23 noiembrie 2011 a fost instalat primul guvern interimar post-Gadhafi, condus de profesorul universitar Abdurrahim Al-Keib. Ca rezultat al primelor alegeri libere (7 iulie 2012), Congresul Naţional General (parlamentul de la acea data) a aprobat, la 31 octombrie 2012, noul executiv condus de primul ministru Ali Zeidan (demis la 11 martie 2014).

Guvernul actual, instalat de Camera Reprezentanţilor la 22 septembrie 2014, îşi are sediul in localitatea Bayda (estul tarii).

Şeful guvernului: Abdullah Al-Thinni, din 11 martie 2014.

În acelaşi timp, politicieni islamişti care contestă noul parlament si care, cu sprijinul coaliţiei militare Libya Dawn, au ocupat capitala şi instituţiile centrale, consideră Congresul Naţional General (fostul parlament) drept instanţa legislativă legitimă şi, cu un număr restrâns de foşti deputaţi, au instalat la Tripoli un alt guvern, condus de Omar al Hassi, înlocuit în iunie 2015 cu Khalifa Ghwell.

Partide politice: Principalele partide sunt: Coaliţia Forţelor Naţionale (formată din mai multe partide de orientare liberal-progresistă, organizaţii non-guvernamentale şi politicieni independenţi – lider Mustafa Jibril, primul prim ministru interimar), Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (islamist, lider Mohamed Sawan), Partidul Watan (Abdul Hakin Belhaj, radical), Uniunea pentru Patrie (naţionalist).


Economia

Definirea generală: Libia este o ţară în curs de dezvoltare, cu un venit naţional pe cap de locuitor relativ ridicat - estimativ 11.300 dolari SUA în 2013.

Produsul intern brut – circa. 73,6 mld. dolari SUA, în 2013 (estimativ).

Resursele naturale principale sunt: ţiţeiul de o calitate deosebită, datorită conţinutului foarte redus de sulf, cu-rezerve estimate la 40 miliarde barili; gazele naturale (rezerve de aprox.. 1,321 trilioane m3); minereul de fier (rezerve de aprox. 5 miliarde tone), încă neexploatat la nivelul dorit; săruri potasice şi de magneziu, sulf, fosfaţi, caolină, sare, gips.

Industria: Pe primul loc se situează producţia şi prelucrarea ţiţeiului, care constituie principala sursă de venit a ţării. Industria petrolieră, mineritul şi gazele naturale, au avut o pondere de aprox. 28% în produsul intern brut. Controlul statului este asigurat prin Compania Naţională de Petrol (National Oil Company-NOC), împuternicită să coordoneze producţia, rafinarea şi distribuţia ţiţeiului.

În condiţii normale, producţia anuală de ţiţei variază în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă de pe piaţa internaţională şi nivelurile stabilite de organizaţia OPEC, ea oscilând în ultimii ani, înainte de 2011, între 45-50 mil. tone (respectiv între 1,38 şi 1,55 milioane barili/zi). Capacitatea de extracţie este de 1,6 milioane barili pe zi; cea de rafinare este de aprox. 20 milioane tone/an şi se realizează în 6 rafinării complexe de mare capacitate, cea mai importantă fiind Ras Lanuf (aprox. 5 mil. tone/an).

Situaţia de instabilitate actuală din ţară (după reizbucnirea violenţelor, in iulie 2014) a determinat scăderea drastică a producţiei de ţiţei, care a oscilat între 300 si 700 de mii de barili pe zi.

Cea mai mare parte a ţiţeiului libian era exportat în ţările UE (54%), în principal, Italia (peste 33%), Spania ( 12,5%) şi Germania (11,5%). Industriile petrochimică şi chimică produc policlorură de vinil, anilină, etilenă, propilenă, metanol, uree, amoniac, sodă calcinată şi caustică, detergenţi, clor lichid.

Un alt sector industrial important îl reprezintă metalurgia, care prelucrează minereurile de fier (conţinut 25-50%) din zona Wadi Shatt. La Misurata există un modern complex siderurgic (capacitate proiectată 6 mil. tone/an), ce produce şi oţel înalt aliat (670 mii tone/an, înainte de conflictul intern).

Agricultura se practică de-a lungul ţărmului mării şi în oazele din deşertul libian şi este dependentă de apele freatice şi ploile sezoniere. Se cultivă, în principal, citrice (portocale, lămâi, mandarine), smochine, măsline, struguri, cereale (orz, grâu, porumb), legume, precum şi plante furajere.

Şeptelul Libiei consta în 2008 din 615 mii bovine (îndeosebi vaci de lapte), 5,8 mil. ovine, 37 mil. păsări, 185 mii cămile, 61 mii asini şi 46 mii cabaline.

Transporturile sunt dezvoltate, mai ales cel rutier (cca. 57.000 km, inclusiv 4000 km de autostrăzi şi drumuri moderne), urmat de cel maritim şi aerian. Încă nu există căi ferate în exploatare propriu-zisă (datorită costului foarte ridicat determinat de structura solului).

Principalele porturi sunt: Tripoli şi Benghazi; alte porturi sunt la Zuwara, Misurata, Ras Lanuf, Derna şi Tobruk, iar principalele aeroporturi sunt la Tripoli, Sebha, Benghazi (internaţionale), Tobruk, Brega, Ghat, Ghadames şi Kufra (naţionale).

Situaţia financiară a ţării cunoaşte in prezent o deteriorare semnificativa din cauza scăderii drastice a încasărilor din vânzările de hidrocarburi, consecinţa firească a situaţiei de instabilitate. În 2009, rezerva valutară a Băncii Centrale a fost de aproximativ 54 miliarde dolari SUA, însă rezervele valutare, plus aur, totale erau estimate la 120 miliarde USD.

Investiţii (inclusiv străine). Fostul regim libian a investit semnificativ în proiecte de dezvoltare economică a ţării, apelând la firme atât din Europa Occidentală şi SUA, îndeosebi după 2003, cât şi din China, Brazilia, Rusia, R Coreea etc., obiectivele finalizate devenind însă, în majoritate, proprietate de stat. După 2005, au fost încurajate investiţii particulare străine în domeniile industriei mici, agriculturii şi turismului.

Investiţiile libiene în străinătate, care s-au realizat prin Autoritatea Libiană de Investiţii (LIA), compania LAFICO (filiale în 45 de ţări) şi Oil Invest, erau apreciate la peste 25 miliarde dolari, acoperind domenii dintre cele mai diverse, în ţări din Africa, Europa, Asia, Orientul Mijlociu şi chiar America Latină.


Ştiinţă, cultură, învăţământ

Învăţământul elementar şi mediu este organizat în trei etape: şcoala primară (4 ani), gimnaziul (4 ani), liceul (4 ani). Sunt cuprinşi în sistemul de învăţământ peste 1.300.000 elevi şi studenţi, reprezentând 33,8% din populaţie. Numărul profesorilor se ridica la 73.000.

Există universităţi la Tripoli (Fateh şi Nasser), Benghazi, Tobruk şi Sebha. Raportat la populaţie, Libia are cel mai ridicat procent al populaţiei tinere locale cuprinse în reţeaua şcolară.

Direcţia Orientul Mijlociu şi  Africa, septembrie 2015

 

Centrul de presă

Ţări - zone geografice

Ţări - zone geografice