Relaţii bilaterale

Republica TUNISIANĂ


Denumire oficială: Republica Tunisiană

Scurt istoric: În anul 814 î.Ch., fenicienii au fondat Cartagina, care a jucat un rol important în civilizaţia Mediteranei timp de mai multe secole. După războaiele punice, a crescut dependenţa Cartaginei faţă de Roma, până în anul 46 î.Ch., când a devenit provincie romană.

Teritoriul actualei Tunisii a fost cucerit succesiv de către vandali - în 439 e. n., bizantini – în 534 ţi arabi, în 698, când începe și convertirea la islam a populaţiei autohtone (în majoritate berberi).

În anul 1574, a trecut sub suzeranitatea Imperiului Otoman, evoluând sub mai multe dinastii; ultima dinastie (1705 -1957) a fost cea husseinită.

A devenit protectorat francez prin Tratatul de la Bardo (1881) și Convenţia de la Marsa (1883).

Sub presiunea mișcării anticolonialiste din perioada postbelică, la 3 iunie 1955, Franţa acordă Tunisiei autonomia internă, iar, la 20 martie 1956, îi recunoaște independenţa.

La 24 iulie 1957, ultimul monarh husseinit – Mohammed Lamine Bey - a abdicat, iar a doua zi Adunarea Constituantă a proclamat republica; primul preţedinte al ţării a fost Habib Bourguiba (până la 7 noiembrie 1987, când constatându-i-se incapacitatea de a face faţă obligaţiunilor impuse de funcţie, primul ministru Zine El Abidine Ben Ali devine președintele ţării, în virtutea art. 57 din Constituţie).

În perioada 17 decembrie 2010 – 14 ianuarie 2011 au avut loc ample mișcări de protest, care au provocat părăsirea ţării de către președintele Ben Ali, iar Consiliul Constituţional tunisian l-a proclamat președinte interimar, pe Fouad Mbazaa, președintele Camerei Deputaţilor.

Situare geografică: în nordul Africii, cu un litoral de 1300 km la Marea Mediterană, la nord și la est; se învecinează cu Algeria, la vest ţi cu Libia, la sud-est.

Suprafaţă: 164.150 kmp, din care cca. 25.000 kmp sunt zonă sahariană. Teritoriul este împărţit în 23 de regiuni administrative, conduse de câte un guvernator.

Populaţie: 10.074.951 milioane locuitori (iulie 2005), din care 62% trăiesc în mediul urban.

Religie: musulmană (98% din populaţie); există și mici comunităţi de evrei și creștini.

Capitala: Tunis (cca. 2 milioane de locuitori); este cel mai mare centru industrial al ţării. Alte orașe importante: Sfax, Sousse, Bizerte, Kairouan.

Ziua naţională: 20 martie (obţinerea independenţei, în 1956).

Limbă oficială: araba; se vorbește frecvent și franceza.

Monedă naţională: dinarul tunisian (DT). Cursul mediu de schimb (februarie 2015): 1 USD = 1,94 DT; 1 Euro = 2,20 DT


Structură de stat

Ca urmare a revoluţiei din 14 ianuarie 2011, Constituţia Tunisiei adoptată în anul 1959 a fost suspendată. Noua Constituţie a fost adoptată în luna ianuarie 2014

Formă de guvernământ: Republică. Regimul instituit prin noua Constituţie este parlamentar moderat, președintele și legislativul (Adunarea Reprezentanţilor Poporului) având mandate de cinci ani.

Șeful statului: Președintele ţării este Beji Caid Essebsi (din decembrie 2014)

Puterea executivă (Guvernul)

Puterea executivă este exercitată de șeful statului, asistat de un guvern condus de un prim-ministru.

  • Primul-ministru: Habib Essid (din 14 ianuarie 2015), independent.
  • Ministrul afacerilor externe: Taieb Baccouche (din 14 ianuarie 2015), membru al Partidului Apelul Tunisiei.

Puterea legislativă

  • Legislativul este reprezentat de Adunarea Reprezentanţilor Poporului, condusă de președintele Mohamed Ennaceur (Partidul Apelul Tunisiei).


Situaţia internă

Tunisia traversează un amplu proces de transformare democratică. Guvernul provizoriu de tehnocraţi instalat în ianuarie 2014, și-a îndeplinit cu succes mandatul focalizat asupra securităţii interne, menţinerii echilibrelor socio-economice și organizării în bune condiţii a alegerilor.

Derularea cu succes a alegerilor parlamentare și prezidenţiale (în ultima parte a lui 2014) a reprezentat o provocare majoră pentru autorităţile tunisiene și constituie o sursă de inspiraţie pentru alte state înscrise în procesul democratizării. În configuraţia rezultată din alegeri, scena politică tunisiană este dominată de trei grupări politice majore: Partidul Apelul Tunisiei (Nidâa Tounes); Mișcarea „Ennahdha” (Renaşterea) şi formaţiunea Uniunea Patrioţilor Liberi. Acestora li se adaugă, în ordinea scorului obţinut, Alianţa Frontul Popular (Al Jabha Chaabia) și formaţiunea Viziunea Tunisiei (Afek Tounes).

Cel de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale a fost câștigat de candidatul Partidului Apelul Tunisiei, Beji Caid Essebsi, care a devenit astfel primul președinte al Tunisiei ales liber, prin sufragiu universal. Alături de alegerile parlamentare, alegerea președintelui marchează încheierea tranziţiei politice tunisiene și intrarea într-o etapă de consolidare instituţională și reforme economice.


Economia

Produsul Intern Brut: a înregistrat în 2013 o creștere de 2,5 procente, cifrându-se la 46,9 miliarde USD

Economia tunisiană este relativ echilibrată, datorită aplicării unui susţinut program de ajustare structurală, atragere a investiţiilor străine, privatizare și liberalizare. Resursele naturale ale Tunisiei sunt constituite din:

  • petrol, cca. 4 milioane tone/an;
  • gaze naturale, cca. 1.500 mil. mc./an;
  • fosfaţi, cca. 7 mil. tone/an;
  • minereu de fier, cca. 300 mii tone/an;
  • minereu de zinc, cca. 60 mii tone/an;
  • minereu de plumb, cca. 10 mii tone/an;

Industria prelucrează, în principal, resursele naturale disponibile, fiind reprezentată de întreprinderi siderurgice și metalurgice (neferoase), fosfatice, chimice și petrochimice, textile, de pielărie și încălţăminte, alimentare, de ciment etc. Se produc: vinuri, ulei de măsline, lapte pasteurizat, acid fosforic, hârtie, ţesături, confecţii, materiale de construcţii, bumbac, îngrășăminte chimice; există și unităţi de asamblat camioane, autobuze și microbuze etc. În industrie lucrează circa 30,7% din totalul forţei de muncă tunisiene.

Agricultura, care reprezintă cca. 13,8% din PIB, cuprinde 22% din populaţia activă și este axată pe cultivarea cerealelor - grâu, porumb și orz (cca. 1/3 din suprafaţa cultivată; aprox. 2,5 mil. t/an) - măslinului (producţie cca. 250-300 mii tone/an), curmalilor (cca. 75 mii tone/an), viţei de vie, citricelor, legumelor, sfeclei de zahăr, tutunului etc.

Zootehnia constituie o ocupaţie de bază (șeptelul cuprinde 360 mii bovine, 3,5 mil. ovine, 700 mii capre).

S-au construit 18 baraje ce asigură irigarea a cca. 250 mii ha.

Producţia de pește este de aprox. 100 mii t/an.


Transporturile

Sectorul transporturi este asigurat de o reţea rutieră de cca. 30.000 km, 2.400 km de cale ferată, 8 porturi comerciale si 6 aeroporturi internaţionale.


Turismul

Acest domeniu reprezintă pentru Tunisia una dintre ramurile cele mai active, cu pondere importantă în economia naţională. Tunisia dispune de o capacitate de cazare de cca. 200 mii paturi, 640 de hoteluri, capacităţi asiguratorii faţă de numărul anual de turiști - cca. 5,6 milioane de persoane în 2014.


Comerţul exterior

Schimburile comerciale ale Tunisiei au atins, în 2014, o valoare de 28407 mil DT la export și 42042 mil DT la import. Deficitul comercial a crescut la 13.635 mil DT faţă de 11808 mil DT în 2013.

Principalii parteneri comerciali sunt: Franţa, Italia, Germania și Spania; Uniunea Europeană reprezintă cca. 75% din volumul schimburilor comerciale.

Tunisia a fost primul partener sud-mediteraneean care a perfectat un acord de asociere cu Uniunea Europeană. Documentul a fost semnat în 1995 și a intrat în vigoare la 1 martie 1998.

Schimburile comerciale cu piaţa comunitară se cifrează la 11,1 miliarde de euro exporturi UE către Tunisia și la 9,5 miliarde de euro importuri provenind din Tunisia (2012).

La 19 noiembrie 2012, în timpul celui de-al nouălea Consiliu de Asociere UE-Tunisia a fost anunţată adoptarea Planului de Acţiune pentru un Parteneriat Privilegiat 2013-2017. Documentul reprezintă o nouă abordare a relaţiilor dintre Tunisia și UE, necesară ca urmare a transformărilor ce au avut loc ulterior revoluţiei tunisiene. Documentul consacră angajamentul pe termen lung al UE de a susţine procesul de tranziţie democratică din Tunisia.


Politica externă

Considerându-se o punte de legătură între Europa și Africa, pe de o parte, și Orientul Mijlociu, pe de altă parte, Tunisia încearcă să joace rolul de catalizator al tuturor acţiunilor pozitive din zona mediteraneeană, să se impună din ce în ce mai mult ca o placă turnantă a politicii internaţionale în regiune și să promoveze integrarea regională a Maghrebului.

 

Direcţia Orientul Mijlociu și Africa, februarie 2015

 

Centrul de presă

Ţări - zone geografice

Ţări - zone geografice